Revoluţia Română din 1848

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman

În Moldova

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Aceasta "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezevate a principelui Sturza, care era presat de prezenta trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cuRegulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Aceștia urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina ^[3].

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care:Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul "Dorințele partidei naționale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia

[modificare]În Țara Românească

Studenţi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu menţiunile "Dreptate, Frăţie" în 1848. Acuarelă de C. Petrescu.

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și armatei.

§                     7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

§                     9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și capitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

§                     11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.

§                     13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției, reacțiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelui Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor, partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

Prima variantă a steagului revoluţionar

§                     14 iunie 1848 Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

§                     15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țartist în Balcani, găsește revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

§                     16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.

§                     19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.

Varianta finală a steagului revoluţionar

§                     19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

§                     13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la lupta din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defaforabil revoluționarilor români.

§                     30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, inarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă. ^[6].

[modificare]Revoluția de la 1848 în Transilvania

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români si 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluäionar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani, încercând doar să câștige timp. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești fură cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de românii munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.
Realizat de Roman Iuliana - 7c

Reconstrucția Europei la 1815 și Edificiul unei

Reconstrucția Europei la 1815 și Edificiul unei

                    "Noi Ere a Diplomatiei"

Imediat dupa infrangerea Imperiului Napoleonian, invingatorii se reaseaza la masa tratativelor in cadrul unui asa numit "Congresul de la Viena"- o conferinta internationala organizata in vederea retrasarii noii ordini continentale, al Europei. Astfel, Congresul aplica o noua orientare si anume, restauratia vechiului regim, un sistem politic care lipsea si era ravnit de vechea nobilime si de printi.
Congresul de la Viena, al anului 1815, confera revenirea cat si afirmarea legitimitatii dinastice, reimplementarea vechiului sistem diplomatic; o revenire a vechilor norme si uzuante conservatoare in relatiile internationale ale secolului XVIII-lea. Acest Congres cu o deosebita rezonanta in istoria politica a Europei, va incerca sa restabileasca echilibrul de puteri, supuse de catre catre cotropirile si victoriile lui Napoleon, cat si o satisfacere a pretentiilor teritoriale a celor patru puteri invingatoare.
Serge Berstein, afirma, privitor la repercursiunile acestui congres, ca "In acest joc, ambitiile monarhilor isi gasesc satisfactie, dar nu si aspiratiile nationale, care au jucat un rol atat de important in caderea Imperiului..". Congresul adopta ca interfata mistica, denumirea de "Sfanta Alianta", o denumire ce poarta simbolismul jocurilor si strategiilor politice din sistemul international, desfasurate totodata in cadrul acesteia.
Aceasta "Sfanta Alianta", cu o caracteristica principiala definitorie de sistem "Metternich", ia fiinta in 1815, printr-un pact de asistenta mutuala intre monarhi, impotriva framantarilor revolutionare, o situatie organizationala a liderilor supremi care va pune oprelisti in calea oricaror forte beligerante anti-monarhale- care ar putea prevala- ale liberalilor sau celor din miscarile nationale europene.

Imperiul odata distrus, era nevoita retrasarea frontierelor Europei. Dominatia napoleoniana, cat si Revolutia franceza (1789), a supus continentu la radicae reforme in ceea ce priveste delimitarea frontaliera dintre state, netinand cont de ceea ce unul pierde iar altul castiga, fara drept de apel.
Din punct de vedere, al importantei politico-sociale, Revolutia Franceza a cauzat remanierea radicala a vechiului sistem monarhal si feudal, fiind facuta tandari prin: adoptarea codului civil, abolirea feudelor, rentelor, dijma, desfiintarea privilegiilor, iobagia, si in plus de astea, crearea unei administratii institutionale pe piloni centralizati.

La 1815, vechii lideri si aghiotanti ai "Regimului Apus", incearca sa trasnforme situatia interantionala in beneficiul lor, recreand atmosfera de "civilizatie", adica sa stearga tot ceea ce Revolutia a revigorat si constituit prin noul sistem. Pentru armonizarea "restauratiei" se constituie o prima intrunire internationala a tuturor statelor europene, prin Congresul de la Viena din 1814.
Pe langa nevoia de restauratie, a vechii ordini cat si de stabilire a noului echilibru de puter, se revine parca inevitabil la vechile moravuri diplomatice existente in secolul XVIII-lea, o atmosfera care va promova spionajul si coruptia la nivel international.
In cadrul adunarilor Congresului, sunt prezenti si cei doi lideri diplomatici marcanti ai vremii, Castlereagh respectiv Metternich; Acestia isi prezinta ideile si pretentiile de la noua hotarire ca ambele natiuni reprezentate de acestia (Anglia, Austria), urmaresc si sunt preocupate special de avantajele comerciale si coloniale, nu asteapta de la congres augmentari teritoriale, ci doar refacerea echilibrului european.

Ideologia lui Metternich, are anumite elemente prin care se disociaza de cea a diplomatului englez, si anume, el sustine faptul ca echilibrul nu se poate infaptui decat intr-un context european conservator, iar orice veleitate sau deziderat revolutionar trebuie reprimat si inabusit; iar mai apoi, acesta sustine ca edificiul european nu poate fi stabilit in conditiile in care nu este garantat de puterea conservatoare a Austriei. Cei doi diplomati isi afla un adversar redutabil in persoana tarului rus, Alexandru I. Acesta, la randul sau, sustine si isi aroga nu chiar fara motiv, atributia de principal autor al coalitiei care a daramat Imperiul lui Napoleon. Acesta prezenta o atitudine cam totalitara si individualista in sustinerea revendicarilor teritoriale la Congresul de la Viena, si anume visul acestuia era sa creeze o Europa cu state federative, conduse in intregime de el. Astfel se ajunge la neconcordante si "angoase" diplomatice intre Rusia, Anglia si Austria; tarul dorind sa plaseze sub protectoratul sau, popoarele ortodoxe din Balcani, ceea ce automat l-ar fi transformat in rivalul hegemonic al Austriei; iar deasemenea, dorinta rusa de expansiune hegemonica spre spatiul oriental mediteranean si spre stramtori, care ar fii cauzat frictiuni puternice cu Anglia.

Pentru a concluziona situatia creata, doresc sa se inteleaga faptul ca "dezbinarea invingatoriilor a distrus destul de repede coalitia, consensul si armonia fortelor din timpul luptei".
Pe langa acesti trei lideri marcanti ai politicii europene, se afla si abilul diplomat, Talleyrand, figura reprezentativa a vocii "perdantului". Cu aprobarea lui Ludovic al XVIII-lea, acesta devine vocea tarilor mici de la Congresul Vienez, astfel ca in cadrul acestor conferinte el isi prezinta urmatoarele optiuni, refractare cursului decizional: "Suveranitatea nu poate fi obtinuta doar prin simpla cucerire si nici nu poate fi transmisa cuceritorului daca suveranul nu i-o cedeaza".
Pana la urma proiectele Angliei si Austriei au fost cele care au invins, iar astfel Congresul de la Viena, trece la impartirea Europei pe baza principiului de echilibru:

• Anglia- nu obtine satisfactii de ordin colonial, ci doar puncte de sprijin teritorial si baze navale: insula Hellgoland (Danermarca), Malta si Insulele Ionice (Mediterana), alaturi de Gibraltar care deja il detine de un secol prin dreptul exclusiv hegemonic, iar astfel Anglia controleaza strategic navigatia din bazinul Mediteranean.
• Rusia- este spre deosebire de alte tari recompensata cel mai bine, astfel primeste: doua treimi din Polonia (Varsovia), obtine hegemonia Nordului Finlandei ca si a Basarabiei in Sud, luandui-o sultanului.
• Prusia- primeste Pomerania si o parte din Renania.
• Austria- isi reconsolideaza starea anterioara Revolutiei prin care reposedeaza Tirolul si Salzburgul pana la Bavaria, pe langa provinciile Ilirice, primeste o mare parte din norul Italiei care formeaza Regatul Lombard-Venetian. Iar ca si o compensatie de lipsa Pomeraniei Suedeze, care este anexata Prusiei controlate la randul ei de Rusia, Asutria mai primeste si Norvegia.
• Franta- marea invinsa a evenimentelor armate ale recentului istoric, Franta nu se regaseste impartita ci usor micsorata; Talleyrand reuseste prin diplomatia exercitata, sa determine forurile decizionale la optiunea de a restabili frontierele anului 1789.

 Fauritorii Congresului de la Viena, au adoptat printr-un consens universal, tranzitia la un regim de exercitare a puterii politice prin forta la nivel continental. La aceasta necesitate trebuiau sa raspunda intentiile "Sfintei Aliante".
Inadvertenetele dintre liderii aliati au inceput sa apara dupa Congresul de la Viena; dispute exploatate de Talleyrand, care dorea sa mascheze imaginea Frantei cu una pasnica, aceasta aflandu-se acum sub sceptrul Bourbonic.

In 1815, spiritul contrarevolutionar ramane la baza relatiilor internationale, astfel ca la o perioada scurta de timp, sub impulsul si presiunile tarului Alexandru I, Prusia, Rusia, Austria sunt primele semnatare ale actului "Sfintei Aliante", in cadrul careia se stipula clar ca, puterile dominante aflate in echilibrul restaurat, sa urmareasca dreptatea, pacea cat si securitatea internationala in conformitate cu principiile religioase. Aceste idei, la care adera puterile semnatare, sunt puternic contestate de catre Castlereagh; acesta denumind actul ca fiind: "un monument de misticism si prostie". Pe de alta parte, Franta adera si ea, pe interes de a intra in gratiile tarului.
Mai intai, este realizat tratatul "Cvadruplei Aliante", act semnat la 20 noiembrie 1815, intentia fiind de impotrivire indreptata asupra Frantei, moment in care regele Bourbon, o face sa para cat mai suspecta in vizorul international. Reinoindu-se dispozitiile pactului de la Chaumont, se intareeste alianta impotriva vreunui potential atac de contra din partea "intentionismului francez de expansiune".
In al doilea rand, se stabileste o coordonare a politicilor de mentinere a securitatii cat si cele militare astfel randuite in vederea asigurarii "pacii si prosperitatii popoarelor"; sau altfel spus, un statu-quo favorabil invingatorilor.Se constituie un "acord european", la baza caruia se afla tarul, Metternich cat si Castlereagh, astfel se creaza un fenomen aparent de unitate in sistemul si relatiile internationale.
La Congresul anului 1818 de la Aix-la-Chapelle, se pune capat situatiei de exceptie a Frantei, in contextul european; astfel Richelieu, ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea, obtine prietenia tarului, astfel in schimbul unor garantii diplomatice, se efectueaza evacuarea teritoriului francez de catre trupele tariste ocupante.Tot in acest context, Franta este integrata in acordul european si adera la "Cvadrupla Alianta"; altfel privit, manifestarile de susceptibilitate a initialilor constituanti ai aliantei din 1815, fata de "lacasul revolutiei", practic, dispar definitiv.

Realizat de Roman Iuliana -7c 

NAPOLEON BONAPARTE

file:///C:/Documents%20and%20Settings/Administrator/Desktop/NAPOLEON%20BONAPARTE.ppt

Napoleon Bonaparte ^.^ :):):)

    

Napoleon Bonaparte

1769-1821

A fost imparatul Frantei, a consolidat si a initializat multe reforme ale Revolutiei Franceze. Unul dintre cei mai buni conducatori militari ai tuturor timpurilor, a cucerit o mare parte din teritoriul Europei si s-a ocupat de modernizarea natiunii pe care o conducea.

El s-a nascut pe 15 august 1769 la Ajaccio in Corsica, primind numele de Napoleone care in franceza a devenit Napoleon Bonaparte. A fost al doilea din cei opt copii ai lui Carlo (Charles) Buonaparte si al Letiziei Ramolino Buonaparte.

Nici un membru al familiei Buonaparte nu a fost niciodata soldat profesionist. Tatal sau, Carlo, a fost un avocat care a luptat pentru independenta Corsicii, dar dupa ce Franta a ocupat insula in 1768, el a servit drept judecator si a intrat in aristocratia Franceza drept conte.

Sub influenta familiei sale, Napoleon a fost educat pe cheltuiala regelui Louis al XVI- lea la Brienne si la Scoala Militara din Paris. El a terminat scoala in 1785, iar la 16 ani s-a alaturat artileriei ca locotenent II.

Dupa ce revolutia a inceput, a devenit locotenent colonel (1791) in Garda Nationala Corsicana. In 1793, Corsica declara independenta si Bonaparte, un patriot francez si un Republican, se alatura Frantei impreuna cu familia sa. I s-a dat gradul de capitan intr-o armata care se lupta cu Toulonul, o baza navala, care ajutata de flota Britanica, era in razboi cu Republica. Inlocuind un general de artilerie ranit, el si-a asezat tunurile in asa fel incat flota Britanica a fost invinsa si Toulonul a cazut. Ca rezultat Bonaparte a fost promovat general de brigada  la varsta de 24 de ani.

In 1795 el a salvat guvernul revolutionar prin dispersarea insurgentilor din Paris.

In 1796 s-a insurat cu Josephine de Beauharnais, vaduva unui aristocrat ghilotinat in Revolutie si mama a doi copii.

In 1796, Bonaparte a fost promovat comandant al armatei franceze in Italia. S-a luptat cu patru generali Austrieci succesiv, fiecare cu un numar superior de soldati si a fortat Austria si aliatii sai sa faca pace.

Tratatul de la Campo Formio a stabilit ca Franta sa pastreze cele mai multe din cuceririle sale. In nordul Italiei a fondat Republica Cisalpina (cunoscuta mai tarziu ca Regatul Italiei) si si-a intarit pozitia in Franta, trimitand comorii in valoare de milioane de franci, guvernului.

In 1798 pentru a riposta comertului Britanic cu estul, a condus o expeditie in Egipt prin Turcia, pe care l-a si cucerit. Cu toate acestea flota lui a fost distrusa de amiralul englez Horatio Nelson. Bonaparte a reformat guvernul si legile Egiptene, abolind sclavia si feudalismul si garantand drepturile de baza.

Cercetatorii francezi pe care i-a adus cu el au inceput studiul stiintific al istoriei antice Egiptene. In 1799 n-a reusit sa captureze Siria dar a castigat o victorie zdrobitoare asupra Turciei la Abu Qir.

Dar Franta se afla in fata unei noi coalitii : Austria, Rusia si Anglia.

In 1812 Napoleon a carui alianta cu Alexandru I se dezintegrase, a lansat invazia Rusiei, care s-a sfarsit intr-o retragere dezastruoasa din fata Moscovei. Dupa aceasta, toata Europa s-a unit impotriva lui. In aprilie 1814 maresalii au refuzat sa mai continuie lupta. Dupa ce aliatii l-au respins in favoarea fiului sau, Napoleon a abdicat neconditionat si a fost exilat pe insula Elba din Marea Mediterana. Marie Louis si fiul lor, au fost pusi sub custodia tatalui ei, imparatul Austriei.

In 1815 a evadat de pe insula Elaba, a ajuns in Franta si s-a indreptat catre Paris, invingand trupele care venisera sa-l capturezae. Ajuns in Paris a promulgat o noua constitutie mai democratica si veteranii din vechiile campanii s-au reunit sub conducerea lui. Napoleon a cerut pace aliatilor, dar ei l-au renegat si el s-a decis sa loveasca primul. Rezultatul a fost Campania din Belgia care s-a sfarsit prin infrangerea in batalia de la Waterloo, la 18 iunie 1815.

In Paris multimea l-a rugat sa continuie lupta dar politicienii i-au retras ajutorul. Napoleon a fugit catre Rochefort, unde s-a predat capitanului navei Britanice, Bellerophon. El a fost apoi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic unde a ramas pana la moartea sa, la 5 mai 1821.